Nu-s o mare fana a paranormalului de televizor, cu oameni care vad spirite sau intamplari viitoare, sau cei care-ti spun ce-ai fost intr-o viata anterioara.
Stiu doar ca in momentele in care ascult muzica irlandeza ma apuca fie un dor sfasietor (nu-s melodramatica, chiar am bocit o data pe strada, in mijlocul unui festival celtic cu cimpoaie prin jur), fie un impuls necontrolat sa dansez. Asa, topait, cum fac ei, dar bineinteles, fara sa prea stiu pasii.
Zilele trecut mi-a ajuns la urechi o frantura din "Words" cantata de Sarah Brightman, care e luata dupa The Christians (care mult mi-a luat pana sa aflu cine o canta si cum se cheama, de cand aveam vreo 12-13 ani si ascultam muzica pe Super Channel). Si culmea sincronicitatii, melodia asta care m-a urmarit ani intregi, fara nume, dau un YouTube azi, s-o ascult din nou. Aflu ca e de fapt o preluare dupa un clasic "Women of Ireland" si ca suna cam asa:
http://www.youtube.com/watch?v=P7vQpaVzcKU
Asa ca totul din jurul meu dispare si ramane un dor de casa foarte-foarte puternic. Trebuie sa ajung acasa, sa raman acolo, sa ma infasor in copaci si in stanci si in nori si poate atunci m-as mai linisti un pic. Dar dorul pe care il am eu e pentru ceva trecut, pierdut, si tare mi-e teama ca si daca as ajunge in Irlanda, mi-as da seama ca cea la care visez eu e altundeva.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu