Mi s-a intamplat o chestie tare interesanta azi dimineata.
In timp ce citeam cartea asta (pe care initial n-am prea putut-o suferi, dar m-am gandit ca ceva de invatat pentru mine trebuie sa fie in ea), am dat peste un pasaj care m-a facut sa ma opresc putin:
"Just remember that the antidote to fear is love."
De obicei ascult muzica la casti dimineata. Iar in secunda urmatoare, am auzit
"Will you choose fear?
Will you choose love?"
(undeva la 0:40)
Which reminds me -
ieri seara vorbeam cu Ruba (my coach) despre teama mea de a pleca din mediul corporatist si a face ce imi place in realitate. Despre ce mi-ar trebui ca sa ma simt safe, sa cred ca as putea sa ma autosustin din coaching.
So..right now I choose fear.
Dar am senzatia pregnanta ca ceva se intampla in jur, ca voi crea o schimbare. Iar sincronicitatea de azi dimineata imi da incredere. Si totusi cartea asta nu e chiar asa rea.
marţi, octombrie 13, 2009
Wedding dresses and books on saints
Am avut onoarea, ieri, de a proba o rochie de mireasa extraordinara.
Prima, de altfel.
Pe care nu am sa mi-o cumpar.
Am zis ca, pe sistemul "strugurii erau acri", o sa fac un sistem de evaluare al rochiilor de mireasa. Trei factori care conteaza:
The "Special" factor - adica cat din rochie e "pe sufletul meu" - 50% si nota 10
Confortul - adica sa ma pot misca in ea, si sa fie adecvata vremii - 20% si nota 5
Pret (pentru ca, deh, trebuie luat in calcul) - 30% si nota 1.
Therefore, dand notele aferente tuturor celor trei factori, nota finala a rochiei (pe o scara de la 1 la 10) este 6.3. Nu-i asa ca strugurii sunt foarte acri? Sigur am sa gasesc si altele...
In alta ordine de idei, citesc o noua carte. Se cheama "The Saint, The Surfer and the CEO" de Robin Sharma, si este o copie palida de "Profetiile de la Celestine" combinata cu "Mananca, roaga-te, iubeste". Tot un tip care in mod miraculos isi schimba viata, gaseste mentori in fiecare colt al lumii, mentori care din primele 5 minute se comporta de parca l-ar fi cunoscut dintotdeauna, si se ofera sa-i impartaseasca rapid filozofia lor de viata. Deocamdata am ajuns la "Father Mike", preot din Roma ("Father Mike"?? Really now...) care asculta Frank Sinatra si vorbeste ca un predicator din Harlem mai degraba decat un preot catolic din inima Europei.
Am fost prea dura?
Cand o carte isi propune sa-mi schimbe filozofia de viata, si sa-mi dea lectii, ar face bine sa spuna asta pe sleau. Nu sa construiasca niste personaje caricaturale de teatru de papusi.
Prima, de altfel.
Pe care nu am sa mi-o cumpar.
Am zis ca, pe sistemul "strugurii erau acri", o sa fac un sistem de evaluare al rochiilor de mireasa. Trei factori care conteaza:
The "Special" factor - adica cat din rochie e "pe sufletul meu" - 50% si nota 10
Confortul - adica sa ma pot misca in ea, si sa fie adecvata vremii - 20% si nota 5
Pret (pentru ca, deh, trebuie luat in calcul) - 30% si nota 1.
Therefore, dand notele aferente tuturor celor trei factori, nota finala a rochiei (pe o scara de la 1 la 10) este 6.3. Nu-i asa ca strugurii sunt foarte acri? Sigur am sa gasesc si altele...
In alta ordine de idei, citesc o noua carte. Se cheama "The Saint, The Surfer and the CEO" de Robin Sharma, si este o copie palida de "Profetiile de la Celestine" combinata cu "Mananca, roaga-te, iubeste". Tot un tip care in mod miraculos isi schimba viata, gaseste mentori in fiecare colt al lumii, mentori care din primele 5 minute se comporta de parca l-ar fi cunoscut dintotdeauna, si se ofera sa-i impartaseasca rapid filozofia lor de viata. Deocamdata am ajuns la "Father Mike", preot din Roma ("Father Mike"?? Really now...) care asculta Frank Sinatra si vorbeste ca un predicator din Harlem mai degraba decat un preot catolic din inima Europei.
Am fost prea dura?
Cand o carte isi propune sa-mi schimbe filozofia de viata, si sa-mi dea lectii, ar face bine sa spuna asta pe sleau. Nu sa construiasca niste personaje caricaturale de teatru de papusi.
sâmbătă, septembrie 19, 2009
Iz de toamna
Adieri.
Frunze arse si fum
Vinete coapte
Cer gri
Plenitudine de fructe si legume la piata
Botine si trenciuri si umbrele
Am regasit un citat intr-un jurnal vechi.
"Tu nu esti de aici. Tu trebuie sa iesi, sa gasesti lumea ta, in care ai mai fost, si de care, fara sa stii, iti e dor. Trebuie sa cauti iesirea, acesta e scopul vietii tale. Totul conspira in a te convinge ca nu exista nicio iesire, si intr-adevar nu exista pana n-o cauti. Si, intr-un fel, insasi cautarea e iesirea."
Stiam ca eu si Cartarescu am fost despartiti la nastere, un fel de gemeni subconstienti, unul cu gandurile celuilalt, dar luand-o pe fagasuri diferite.
sâmbătă, septembrie 12, 2009
Creepy movies & apocalypse now
In general aleg filmele la care ma uit dupa niste criterii foarte clare - daca imi provoaca "goosebumps" (care by the way apar, stiintific vorbind, si de placere, nu neaparat de frica), daca ma fac sa plang sau sa rad, cand vad trailerul. Si, desi nu-s neaparat cele mai cunoscute blockbustere, filmele cu "goosebumps" se dovedesc a fi, de multe ori, unele mai profunde.
Unul dintre ele e "9" care mi-a cam taiat respiratia. De-abia astept sa-l vad.
In alta ordine de idei, vad ca-s din ce in ce mai multe filme despre sfarsitul lumii. Avem "The Day after Tomorrow", "Cloverfield", "2012", "WALL-E", "Knowing", acest foarte dragut "9"..si cate si mai cate. Vad ca incepem sa prevedem intr-un mod sinistru ca daca o ducem in acelasi ritm, o sa sfarsim prost.
Aici cuvantul cheie, cred eu, e ritm. Cred ca ritmul in care isi duce existenta lumea moderna (mai ales cea dezvoltata) este infernal. Nu suntem construiti pentru asa ceva. Planeta nu e construita pentru un asemenea consum. Iar noi pentru o asemenea rapiditate. Si chiar cred ca daca persistam in directia asta, o sa ne autodistrugem. Majoritatea bolilor provin din stres si mancat chimicale. De unde vine stresul? Din munca fortata si care cere rezultate rapide, din prea multe presiuni din exterior. De unde vine mancarea proasta? Din cererea lumii dezvoltate pentru mai mult, mai rapid, mai accesibil. Ca tu sa poti face ce? Sa muncesti mai mult. Sa nu mai ai nevoie de timp pentru a ti-o creste, culege si gati singur.
Cred ca sunt unul din multii oameni care isi dau seama ca facem ceva gresit, dar nu prea stiu cum sa corecteze. Da, sa inchid robinetele, sa scot aparatele din priza...si apoi??
Unul dintre ele e "9" care mi-a cam taiat respiratia. De-abia astept sa-l vad.
In alta ordine de idei, vad ca-s din ce in ce mai multe filme despre sfarsitul lumii. Avem "The Day after Tomorrow", "Cloverfield", "2012", "WALL-E", "Knowing", acest foarte dragut "9"..si cate si mai cate. Vad ca incepem sa prevedem intr-un mod sinistru ca daca o ducem in acelasi ritm, o sa sfarsim prost.
Aici cuvantul cheie, cred eu, e ritm. Cred ca ritmul in care isi duce existenta lumea moderna (mai ales cea dezvoltata) este infernal. Nu suntem construiti pentru asa ceva. Planeta nu e construita pentru un asemenea consum. Iar noi pentru o asemenea rapiditate. Si chiar cred ca daca persistam in directia asta, o sa ne autodistrugem. Majoritatea bolilor provin din stres si mancat chimicale. De unde vine stresul? Din munca fortata si care cere rezultate rapide, din prea multe presiuni din exterior. De unde vine mancarea proasta? Din cererea lumii dezvoltate pentru mai mult, mai rapid, mai accesibil. Ca tu sa poti face ce? Sa muncesti mai mult. Sa nu mai ai nevoie de timp pentru a ti-o creste, culege si gati singur.
Cred ca sunt unul din multii oameni care isi dau seama ca facem ceva gresit, dar nu prea stiu cum sa corecteze. Da, sa inchid robinetele, sa scot aparatele din priza...si apoi??
marţi, septembrie 01, 2009
Synchronicities and past lives
Nu-s o mare fana a paranormalului de televizor, cu oameni care vad spirite sau intamplari viitoare, sau cei care-ti spun ce-ai fost intr-o viata anterioara.
Stiu doar ca in momentele in care ascult muzica irlandeza ma apuca fie un dor sfasietor (nu-s melodramatica, chiar am bocit o data pe strada, in mijlocul unui festival celtic cu cimpoaie prin jur), fie un impuls necontrolat sa dansez. Asa, topait, cum fac ei, dar bineinteles, fara sa prea stiu pasii.
Zilele trecut mi-a ajuns la urechi o frantura din "Words" cantata de Sarah Brightman, care e luata dupa The Christians (care mult mi-a luat pana sa aflu cine o canta si cum se cheama, de cand aveam vreo 12-13 ani si ascultam muzica pe Super Channel). Si culmea sincronicitatii, melodia asta care m-a urmarit ani intregi, fara nume, dau un YouTube azi, s-o ascult din nou. Aflu ca e de fapt o preluare dupa un clasic "Women of Ireland" si ca suna cam asa:
http://www.youtube.com/watch?v=P7vQpaVzcKU
Asa ca totul din jurul meu dispare si ramane un dor de casa foarte-foarte puternic. Trebuie sa ajung acasa, sa raman acolo, sa ma infasor in copaci si in stanci si in nori si poate atunci m-as mai linisti un pic. Dar dorul pe care il am eu e pentru ceva trecut, pierdut, si tare mi-e teama ca si daca as ajunge in Irlanda, mi-as da seama ca cea la care visez eu e altundeva.
Stiu doar ca in momentele in care ascult muzica irlandeza ma apuca fie un dor sfasietor (nu-s melodramatica, chiar am bocit o data pe strada, in mijlocul unui festival celtic cu cimpoaie prin jur), fie un impuls necontrolat sa dansez. Asa, topait, cum fac ei, dar bineinteles, fara sa prea stiu pasii.
Zilele trecut mi-a ajuns la urechi o frantura din "Words" cantata de Sarah Brightman, care e luata dupa The Christians (care mult mi-a luat pana sa aflu cine o canta si cum se cheama, de cand aveam vreo 12-13 ani si ascultam muzica pe Super Channel). Si culmea sincronicitatii, melodia asta care m-a urmarit ani intregi, fara nume, dau un YouTube azi, s-o ascult din nou. Aflu ca e de fapt o preluare dupa un clasic "Women of Ireland" si ca suna cam asa:
http://www.youtube.com/watch?v=P7vQpaVzcKU
Asa ca totul din jurul meu dispare si ramane un dor de casa foarte-foarte puternic. Trebuie sa ajung acasa, sa raman acolo, sa ma infasor in copaci si in stanci si in nori si poate atunci m-as mai linisti un pic. Dar dorul pe care il am eu e pentru ceva trecut, pierdut, si tare mi-e teama ca si daca as ajunge in Irlanda, mi-as da seama ca cea la care visez eu e altundeva.
miercuri, august 19, 2009
New Books - Amos Oz
Imi place tare mult cand incep o carte noua si ma scufund in ea. De obicei se intampla dimineata pe metrou. Primele pagini sunt cele memorabile - atunci zambesc, ma incrunt, ma emotionez si ma conectez pe de-a-ntregul cu autorul.
Azi am inceput "Poveste despre Dragoste si Intuneric" si, desi nu am inaintat foarte mult, pot sa spun ca e un semn bun cand realizez cu dezamagire ca am ajuns deja la statia Pipera si ca geanta prea grea nu-mi permite sa merg citind pana la birou, cum fac de obicei.
Ieri am avut un teleclass tare interesant - m-am inscris la International Coach Academy pentru un curs care se pare ca va dura cam 1.5 ani, de formare in coaching - despre indoiala si incredere. M-am contrazis nitel cu colegii de conference call despre perfectiunea vietii. Cursul zice ca putem vedea viata ca fiind perfecta, in totalitatea ei. Sa realizam ca viata e compusa din suma actiunilor noastre, si ca noi suntem efectul acestora. Ca avem de invatat din orice, si ca lucrurile nu sunt bune sau rele, doar sunt. Iar asta este perfectiunea.
Eu am adaugat - in momentul prezent. Perfectiunea viitorului este inca neatinsa si avem de ajuns la ea.
Primul lucru care mi-a venit in minte a fost reactia mea ceva mai demult la faptul ca n-am luat jobul mult dorit. Insa daca l-as fi luat, cu siguranta nu m-as fi inscris la ICA si nu m-as fi apucat ca lumea de coaching. A fost o situatie care m-a facut sa ma gandesc din nou la ce vreau de fapt si sa o iau pe drumul respectiv.
Si asta e o idee de adaugat la un post pe care il voi scrie ceva mai incolo, intr-o dimineata ceva mai linistita, despre cum vad eu lumea. The world according to mer.
luni, iunie 22, 2009
Carti, legume si piete
Am renuntat pentru un post la titlurile in engleza, pentru simplul motiv ca "markets" nu descrie suficient de bine ingramadeala de duminica dimineata din Obor.
Asadar, m-am dus la piata. Cu ceva maruntis in buzunar (scosesem, totusi, constiincioasa, inca vreo cateva sute de mii, acolo, sa fie, ca cine stie peste ce bunataturi dau). Gandindu-ma ca dupa ce termin, ma duc la Carrefour si imi iau restul de trebuincioase de prin frigider.
Si am ales piata Obor. In care n-am mai fost la cumparaturi si pe care m-am gandit sa o vizitez gratie unui review favorabil in Good Food (pe care abia luna asta mi-am luat-o prima oara). Si in care am inceput sa zambesc incontrolabil cand au inceput adresarile "Hai domnita, iti dau capsune?" "Hai la marar, patrunjel, 3 la zece mii avem!" sau inegalabilul baiat de la care am cumparat "visine de post". De post, adica...va dati voi seama. Experienta zemoasa, suculenta si cam obositoare, ca mi-am umplut doua sacose cu tot ce mi-a facut cu ochiul.
Partea cu legumele vine cand am ajuns acasa si am incercat sa gatesc. Eu nu-s tare buna in ale gatitului, contrar parerii multor bucatari buni (ironic, nu-i asa?) cum ca "anyone can cook". Drept pentru care mi s-a facut rau de la propriul fel de mancare in care ma incapatanasem sa pun vinete si dovlecei, desi m-am ferit de ele cu sfintenie toata viata. In schimb, m-am rev
ansat ieri seara cu un amestec de mei, broccoli (oparit, nu fiert, ca ramane crunchy!), ardei si ceapa. Hai ca merge totusi.
Si in alta ordine de idei, o alta piata in care am fost weekendul asta e Bookfest. Ceva mai putin aglomerat decat in anii precedenti (criza isi spune probabil cuvantul), dar cu o oferta destul de diversa din care m-am infruptat cu vreo 5 carti. Din care deja pe prima am terminat-o in 2 zile. Acum citesc "Apa pentru elefanti", inceputa pe metrou azi dimineata. O alta carte din seria "nu pot s-o pun jos, asa ca o citesc in mers pana la birou".
Despre cea terminata, si anume "Ultimul barbat american" al lui Elizabeth Gilbert, cea cu "Eat, Pray, Love", pot sa mai inghesui in cateva randuri ca e surprinzatoare. Incepe cu o relatare despre Eustace Conway si cum isi urmeaza el visul de a trai aproape de natura, si eu ca miile de alti oameni care au auzit de el suspin "Vreau si eeeeu!..." dupa care incepe sa povesteasca despre perfectionismul lui incurabil, despre "talentul" cu care isi alunga fiecare prietena si e inca singur la 40 de ani, despre cum isi pune oamenii la munca cu o disciplina care frizeaza inspre cruzime. Cred ca farmecul povestii e ca incepe cu un "story" si se desfasoara in portretul unui om, nu a ceea ce a facut el. Iar acel om nu e mai cu mot ca noi toti ceilalti, doar ca a avut curajul sa munceasca de zece ori mai mult.
**Eustace Conway a trait intr-un tepee (cort amerindian) vreo 20 de ani din viata, hranindu-se si facandu-si haine din animalele pe care le vana. Apoi a deschis Turtle Island, o scoala pentru tineri care sa le deschida ochii catre natura. Vrea sa schimbe tanara generatie americana de la a sta la TV si internet catre a fi self-sufficient si mai aproape de viata naturala.
Asadar, m-am dus la piata. Cu ceva maruntis in buzunar (scosesem, totusi, constiincioasa, inca vreo cateva sute de mii, acolo, sa fie, ca cine stie peste ce bunataturi dau). Gandindu-ma ca dupa ce termin, ma duc la Carrefour si imi iau restul de trebuincioase de prin frigider.
Si am ales piata Obor. In care n-am mai fost la cumparaturi si pe care m-am gandit sa o vizitez gratie unui review favorabil in Good Food (pe care abia luna asta mi-am luat-o prima oara). Si in care am inceput sa zambesc incontrolabil cand au inceput adresarile "Hai domnita, iti dau capsune?" "Hai la marar, patrunjel, 3 la zece mii avem!" sau inegalabilul baiat de la care am cumparat "visine de post". De post, adica...va dati voi seama. Experienta zemoasa, suculenta si cam obositoare, ca mi-am umplut doua sacose cu tot ce mi-a facut cu ochiul.
Partea cu legumele vine cand am ajuns acasa si am incercat sa gatesc. Eu nu-s tare buna in ale gatitului, contrar parerii multor bucatari buni (ironic, nu-i asa?) cum ca "anyone can cook". Drept pentru care mi s-a facut rau de la propriul fel de mancare in care ma incapatanasem sa pun vinete si dovlecei, desi m-am ferit de ele cu sfintenie toata viata. In schimb, m-am rev
ansat ieri seara cu un amestec de mei, broccoli (oparit, nu fiert, ca ramane crunchy!), ardei si ceapa. Hai ca merge totusi.Si in alta ordine de idei, o alta piata in care am fost weekendul asta e Bookfest. Ceva mai putin aglomerat decat in anii precedenti (criza isi spune probabil cuvantul), dar cu o oferta destul de diversa din care m-am infruptat cu vreo 5 carti. Din care deja pe prima am terminat-o in 2 zile. Acum citesc "Apa pentru elefanti", inceputa pe metrou azi dimineata. O alta carte din seria "nu pot s-o pun jos, asa ca o citesc in mers pana la birou".
Despre cea terminata, si anume "Ultimul barbat american" al lui Elizabeth Gilbert, cea cu "Eat, Pray, Love", pot sa mai inghesui in cateva randuri ca e surprinzatoare. Incepe cu o relatare despre Eustace Conway si cum isi urmeaza el visul de a trai aproape de natura, si eu ca miile de alti oameni care au auzit de el suspin "Vreau si eeeeu!..." dupa care incepe sa povesteasca despre perfectionismul lui incurabil, despre "talentul" cu care isi alunga fiecare prietena si e inca singur la 40 de ani, despre cum isi pune oamenii la munca cu o disciplina care frizeaza inspre cruzime. Cred ca farmecul povestii e ca incepe cu un "story" si se desfasoara in portretul unui om, nu a ceea ce a facut el. Iar acel om nu e mai cu mot ca noi toti ceilalti, doar ca a avut curajul sa munceasca de zece ori mai mult.
**Eustace Conway a trait intr-un tepee (cort amerindian) vreo 20 de ani din viata, hranindu-se si facandu-si haine din animalele pe care le vana. Apoi a deschis Turtle Island, o scoala pentru tineri care sa le deschida ochii catre natura. Vrea sa schimbe tanara generatie americana de la a sta la TV si internet catre a fi self-sufficient si mai aproape de viata naturala.
miercuri, iunie 17, 2009
New toys and triple lives
M-am gandit sa mai dau de veste cititorului meu unic...sau sunt mai multi, oare, in afara de mine insami?
Criza mea de varsta de sfert se prelungeste. In a desperate attempt to defy my past, m-am gandit sa o iau pe un alt drum. M-am inscris la o scoala de coaching. Deocamdata e interesant, citesc o gramada de materiale, am intrat pe forumuri cu zeci de "Hi from Alabama!" "Hola from Spain!" si oameni cu preocupari altruiste de dezvoltare a altora. Un pic sariti de pe fix, probabil, asa ca mine.
M-am gandit ca mi-ar placea sa am sapte vieti paralele.
Una in care sa pictez, sa am o casa pe malul unui lac, un catel si sa mor ucisa intr-o noapte fara luna, si sa mi se investigheze moartea, fara succes.
Una in care sa fiu fashion designer, sa traiesc la New York si la Paris, sa beau prea mult si sa ma inscriu intr-un centru de dezalcoolizare. Sa am un loft pe acoperisul unei cladiri, prin care sa vad cerul albastru. Atunci cand sunt sober, desigur.
Una in care sa am o casa la tara, o viata simpla si prieteni multi, copii, animale si o familie mare.
Una in care sa imi iau rucsacul in spate si sa colind prin lume, facand poze si scriind despre oameni. Cam ca Jonathan Harris de la TED.
Una in care sa fiu corporatista si sa urc, plina de ambitie, scara ierarhica dintr-o mare companie. Sa am cercuri sociale largi de business people si o agenda foarte foarte incarcata, pentru ca sunt o persoana importanta. Deja m-am cam plictisit de viata asta.
Nu cred ca mi-au iesit chiar sapte, dar in mod cert sunt mai multe decat poate duce un om simultan.
A doua jucarie recenta e blogul de gatit al lui Mazilique http://chez-mazilique.blogspot.com/. (habar n-am cum se insereaza direct linkul in blog). Mi-am luat si Good Food de luna asta si am reintalnit mancarea delicioasa de legume pe care am gustat-o in weekend la niste prieteni, la un gratar sub frunza de vita dintr-o curte din Brasov. Aaah, the simple life.
Criza mea de varsta de sfert se prelungeste. In a desperate attempt to defy my past, m-am gandit sa o iau pe un alt drum. M-am inscris la o scoala de coaching. Deocamdata e interesant, citesc o gramada de materiale, am intrat pe forumuri cu zeci de "Hi from Alabama!" "Hola from Spain!" si oameni cu preocupari altruiste de dezvoltare a altora. Un pic sariti de pe fix, probabil, asa ca mine.
M-am gandit ca mi-ar placea sa am sapte vieti paralele.
Una in care sa pictez, sa am o casa pe malul unui lac, un catel si sa mor ucisa intr-o noapte fara luna, si sa mi se investigheze moartea, fara succes.
Una in care sa fiu fashion designer, sa traiesc la New York si la Paris, sa beau prea mult si sa ma inscriu intr-un centru de dezalcoolizare. Sa am un loft pe acoperisul unei cladiri, prin care sa vad cerul albastru. Atunci cand sunt sober, desigur.
Una in care sa am o casa la tara, o viata simpla si prieteni multi, copii, animale si o familie mare.
Una in care sa imi iau rucsacul in spate si sa colind prin lume, facand poze si scriind despre oameni. Cam ca Jonathan Harris de la TED.
Una in care sa fiu corporatista si sa urc, plina de ambitie, scara ierarhica dintr-o mare companie. Sa am cercuri sociale largi de business people si o agenda foarte foarte incarcata, pentru ca sunt o persoana importanta. Deja m-am cam plictisit de viata asta.
Nu cred ca mi-au iesit chiar sapte, dar in mod cert sunt mai multe decat poate duce un om simultan.
A doua jucarie recenta e blogul de gatit al lui Mazilique http://chez-mazilique.blogspot.com/. (habar n-am cum se insereaza direct linkul in blog). Mi-am luat si Good Food de luna asta si am reintalnit mancarea delicioasa de legume pe care am gustat-o in weekend la niste prieteni, la un gratar sub frunza de vita dintr-o curte din Brasov. Aaah, the simple life.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
