Me - the Supergirl

Lately vorbeam cu Alexandra, my boss, despre cineva care ar trebui sa creasca mai mult, mai repede, si pe care am vrea sa o ajutam. Eu ziceam ca poate nu toti oamenii pot sau vor sa fie overachievers. La care ea mi-a raspuns ceva asemanator cu "Pai da, nu toti care se compara cu tine. Nu toti pot sa revolutioneze recrutarea."
"Dar n-am revolutionat nimic."
"Ba da, nu poate oricine sa vina cu idei asa out of the box si sa traga tare cu munca asa cum faci tu."
"Dar n-am tras asa tare cu munca!"

Chiar daca m-a facut sa ma simt destul de bine faptul ca sunt apreciata, si ca cei care imi decid marirea de salariu considera ca imi dau sufletul pe baricadele companiei (desi Alexandra herself nu cred ca e genul care aproba, uman vorbind, lucrurile astea)...m-a pus un pic pe ganduri.

Oare nu imi creez singura asteptari? Vreau sa demonstrez mereu ca realizez ceva. Si din moment ce nu consider ca ce fac eu e mare lucru, ma astept ca si ceilalti sa poata avea aceeasi prestatie. Which is wrong.

Am gasit o carte - din pacate nu stiu cand o sa apara si in Romania) - care cred ca a fost scrisa pentru mine.
"A Supergirl is a young woman who wants to be a perfect 10 at everything she attempts. She wants to have a degree from a great college, to have a great job, to do great work and quickly ascend the corporate ladder, to be pretty, to have great friends, to have a boyfriend or a steady stream of hook-ups, and more broadly, to be charming. And on top of it all, the Supergirls want to make doing everything appear as though it comes naturally to them. The book delves into the world of the Supergirl and how the most dangerous effect of being a Supergirl is not only competing against other Supergirls, but competing against themselves which is a destructive habit that Liz found can often lead to depression and other emotional disorders."

Este o perioada de stagnare. Nu prea recrutam. Ma concentrez pe un pic de Employer Branding, pe proiecte mici si strategice, si astept sa se ia decizia in legatura cu viitorul meu assignment. Ma simt ciudat facand lucruri pe care deja le stapanesc. Vreau un nou mare proiect challenging, sa invat lucruri noi, sa ma dau cu capul de probleme.
Apoi ma gandesc ca ar trebui sa ma bucur de perioada asta cand pot sa ma relaxez, sa nu mai "trag asa tare" si de exemplu sa scriu posturi de blog la 10 dimineata intr-o miercuri. Si sa fiu mai putin supergirl.

Twilight

Mi s-a mai intamplat asta de mult. Cand aveam 12-13 ani si ma uitam la seriale ciudate de desene animate, care ma captivau. Ramaneam agatata in lumea aceea. Mi s-a mai intamplat mai tarziu, cu Dosarele X si mintea Danei Scully.
Dar de mult nu m-am mai identificat atat de bine cu atat de multe personaje. Gandurile Bellei, ale lui Edward si Jacob in mintea mea. Brusc o sete de sange, de intunecat si de ascuns. Caut orice frantura de informatie care ar putea completa sirul de ganduri scrise deja in mintea mea.
Se cheama ca ma obsedeaza putin. I used to call this phase "moonlightning". Un fel de suspendare in timp si spatiu, intr-un loc din mintea mea, unde sunt un alt personaj. Sunt Bella, sau Edward, sau Jacob, sau Alice, si in jur e ceata si sunt brazi si copaci de o culoare verde inchis. Si ma simt ca acasa.
Desi ieri seara nu m-a impresionat in mod deosebit finalul cartii (eu as fi incheiat-o altfel), asta nu m-a oprit sa continui sa ma gandesc la ea. Ca si cand toate cele 4 carti ar fi o rostire continua in interiorul meu, un univers complet care incepe sa se roteasca in mintea mea.
Therefore, m-am bucurat nespus cand am gasit "Midnight Sun", povestirea lui Edward. Si ma scufund, din nou, in gandurile altcuiva, care devine eu, pentru un timp.
[Edit] Mi-am adus aminte cand am mai simtit asta. Acum aproape 9 ani. Cand citeam "Pacientul englez" si eram pe rand Hana, Almasy, Kip. Cand obsesia de a patrunde in mintea lui Almasy si de a-i intelege iubirea s-a transformat in obsesia de a patrunde in mintea lui D...si apoi in obsesia pentru D. Si de fapt, e o indragostire de o carte, de o lume, de niste personaje, de niste emotii pe care ajung sa le simt si eu.

Wedding jitters

Am avut un vis care probabil va deveni definitoriu in cateva (mai multe luni). Ca era ziua nuntii si nimic nu era gata. Eram imbracata in rochie de mireasa, cu voal pe cap, si alergam in Rasnov, in centru, cu cativa oameni (prieteni, cred). Trebuia sa mai ajung acasa pentru ca uitasem ceva si apoi la petrecerea propriu zisa.
Mi-am dat seama brusc ca nu aveam pantofi si nici rochia pe care mi-o dorisem, si ca voalul era cam de perdea. M-am gandit ca nu ma machiasem si cocul mi-l prinsesem singura.
In schimb, eram fericita. Imi amintesc ca era soare si ca de fapt nu conta asa mult rochia, sau fardul, sau coafura. Si pana la urma, asta e cel mai important.

My Wishlist

De ziua mea, imi doresc...
Sa nu fac 27 de ani ci perpetuu 17.
Sa iau jobul pe care mi-l doresc si pe care il astept de aproape 3 ani.
Sa pot desena ceea ce simt, sa creez din nou o imagine care sa ma surprinda mereu, in care sa vad o sclipire a geniului de dincolo de mine.
Sa gasesc carti care ma inspira si muzica de care sa nu ma satur.
Sa nu am senzatia ca ma pierd, ci ca sunt in fiecare zi mai tangibila, in interiorul meu. Ca un cristal care se sparge si se recompune in diverse forme.

De asta wishlistul meu de cadouri mi se pare prozaic, superficial si incolor.
Brusc un eau de cartier nu mai are farmecul de altadata.