Twilight

Mi s-a mai intamplat asta de mult. Cand aveam 12-13 ani si ma uitam la seriale ciudate de desene animate, care ma captivau. Ramaneam agatata in lumea aceea. Mi s-a mai intamplat mai tarziu, cu Dosarele X si mintea Danei Scully.
Dar de mult nu m-am mai identificat atat de bine cu atat de multe personaje. Gandurile Bellei, ale lui Edward si Jacob in mintea mea. Brusc o sete de sange, de intunecat si de ascuns. Caut orice frantura de informatie care ar putea completa sirul de ganduri scrise deja in mintea mea.
Se cheama ca ma obsedeaza putin. I used to call this phase "moonlightning". Un fel de suspendare in timp si spatiu, intr-un loc din mintea mea, unde sunt un alt personaj. Sunt Bella, sau Edward, sau Jacob, sau Alice, si in jur e ceata si sunt brazi si copaci de o culoare verde inchis. Si ma simt ca acasa.
Desi ieri seara nu m-a impresionat in mod deosebit finalul cartii (eu as fi incheiat-o altfel), asta nu m-a oprit sa continui sa ma gandesc la ea. Ca si cand toate cele 4 carti ar fi o rostire continua in interiorul meu, un univers complet care incepe sa se roteasca in mintea mea.
Therefore, m-am bucurat nespus cand am gasit "Midnight Sun", povestirea lui Edward. Si ma scufund, din nou, in gandurile altcuiva, care devine eu, pentru un timp.
[Edit] Mi-am adus aminte cand am mai simtit asta. Acum aproape 9 ani. Cand citeam "Pacientul englez" si eram pe rand Hana, Almasy, Kip. Cand obsesia de a patrunde in mintea lui Almasy si de a-i intelege iubirea s-a transformat in obsesia de a patrunde in mintea lui D...si apoi in obsesia pentru D. Si de fapt, e o indragostire de o carte, de o lume, de niste personaje, de niste emotii pe care ajung sa le simt si eu.