Synchronicity

Mi s-a intamplat o chestie tare interesanta azi dimineata.
In timp ce citeam cartea asta (pe care initial n-am prea putut-o suferi, dar m-am gandit ca ceva de invatat pentru mine trebuie sa fie in ea), am dat peste un pasaj care m-a facut sa ma opresc putin:
"Just remember that the antidote to fear is love."

De obicei ascult muzica la casti dimineata. Iar in secunda urmatoare, am auzit
"Will you choose fear?
Will you choose love?"
(undeva la 0:40)


Which reminds me -
ieri seara vorbeam cu Ruba (my coach) despre teama mea de a pleca din mediul corporatist si a face ce imi place in realitate. Despre ce mi-ar trebui ca sa ma simt safe, sa cred ca as putea sa ma autosustin din coaching.
So..right now I choose fear.

Dar am senzatia pregnanta ca ceva se intampla in jur, ca voi crea o schimbare. Iar sincronicitatea de azi dimineata imi da incredere. Si totusi cartea asta nu e chiar asa rea.

Wedding dresses and books on saints

Am avut onoarea, ieri, de a proba o rochie de mireasa extraordinara.
Prima, de altfel.
Pe care nu am sa mi-o cumpar.

Am zis ca, pe sistemul "strugurii erau acri", o sa fac un sistem de evaluare al rochiilor de mireasa. Trei factori care conteaza:
The "Special" factor - adica cat din rochie e "pe sufletul meu" - 50% si nota 10
Confortul - adica sa ma pot misca in ea, si sa fie adecvata vremii - 20% si nota 5
Pret (pentru ca, deh, trebuie luat in calcul) - 30% si nota 1.

Therefore, dand notele aferente tuturor celor trei factori, nota finala a rochiei (pe o scara de la 1 la 10) este 6.3. Nu-i asa ca strugurii sunt foarte acri? Sigur am sa gasesc si altele...

In alta ordine de idei, citesc o noua carte. Se cheama "The Saint, The Surfer and the CEO" de Robin Sharma, si este o copie palida de "Profetiile de la Celestine" combinata cu "Mananca, roaga-te, iubeste". Tot un tip care in mod miraculos isi schimba viata, gaseste mentori in fiecare colt al lumii, mentori care din primele 5 minute se comporta de parca l-ar fi cunoscut dintotdeauna, si se ofera sa-i impartaseasca rapid filozofia lor de viata. Deocamdata am ajuns la "Father Mike", preot din Roma ("Father Mike"?? Really now...) care asculta Frank Sinatra si vorbeste ca un predicator din Harlem mai degraba decat un preot catolic din inima Europei.
Am fost prea dura?
Cand o carte isi propune sa-mi schimbe filozofia de viata, si sa-mi dea lectii, ar face bine sa spuna asta pe sleau. Nu sa construiasca niste personaje caricaturale de teatru de papusi.

Iz de toamna

Adieri.
Frunze arse si fum
Vinete coapte
Cer gri
Plenitudine de fructe si legume la piata
Botine si trenciuri si umbrele

Am regasit un citat intr-un jurnal vechi.
"Tu nu esti de aici. Tu trebuie sa iesi, sa gasesti lumea ta, in care ai mai fost, si de care, fara sa stii, iti e dor. Trebuie sa cauti iesirea, acesta e scopul vietii tale. Totul conspira in a te convinge ca nu exista nicio iesire, si intr-adevar nu exista pana n-o cauti. Si, intr-un fel, insasi cautarea e iesirea."
Stiam ca eu si Cartarescu am fost despartiti la nastere, un fel de gemeni subconstienti, unul cu gandurile celuilalt, dar luand-o pe fagasuri diferite.

Creepy movies & apocalypse now

In general aleg filmele la care ma uit dupa niste criterii foarte clare - daca imi provoaca "goosebumps" (care by the way apar, stiintific vorbind, si de placere, nu neaparat de frica), daca ma fac sa plang sau sa rad, cand vad trailerul. Si, desi nu-s neaparat cele mai cunoscute blockbustere, filmele cu "goosebumps" se dovedesc a fi, de multe ori, unele mai profunde.
Unul dintre ele e "9" care mi-a cam taiat respiratia. De-abia astept sa-l vad.

In alta ordine de idei, vad ca-s din ce in ce mai multe filme despre sfarsitul lumii. Avem "The Day after Tomorrow", "Cloverfield", "2012", "WALL-E", "Knowing", acest foarte dragut "9"..si cate si mai cate. Vad ca incepem sa prevedem intr-un mod sinistru ca daca o ducem in acelasi ritm, o sa sfarsim prost.
Aici cuvantul cheie, cred eu, e ritm. Cred ca ritmul in care isi duce existenta lumea moderna (mai ales cea dezvoltata) este infernal. Nu suntem construiti pentru asa ceva. Planeta nu e construita pentru un asemenea consum. Iar noi pentru o asemenea rapiditate. Si chiar cred ca daca persistam in directia asta, o sa ne autodistrugem. Majoritatea bolilor provin din stres si mancat chimicale. De unde vine stresul? Din munca fortata si care cere rezultate rapide, din prea multe presiuni din exterior. De unde vine mancarea proasta? Din cererea lumii dezvoltate pentru mai mult, mai rapid, mai accesibil. Ca tu sa poti face ce? Sa muncesti mai mult. Sa nu mai ai nevoie de timp pentru a ti-o creste, culege si gati singur.

Cred ca sunt unul din multii oameni care isi dau seama ca facem ceva gresit, dar nu prea stiu cum sa corecteze. Da, sa inchid robinetele, sa scot aparatele din priza...si apoi??

Synchronicities and past lives

Nu-s o mare fana a paranormalului de televizor, cu oameni care vad spirite sau intamplari viitoare, sau cei care-ti spun ce-ai fost intr-o viata anterioara.
Stiu doar ca in momentele in care ascult muzica irlandeza ma apuca fie un dor sfasietor (nu-s melodramatica, chiar am bocit o data pe strada, in mijlocul unui festival celtic cu cimpoaie prin jur), fie un impuls necontrolat sa dansez. Asa, topait, cum fac ei, dar bineinteles, fara sa prea stiu pasii.

Zilele trecut mi-a ajuns la urechi o frantura din "Words" cantata de Sarah Brightman, care e luata dupa The Christians (care mult mi-a luat pana sa aflu cine o canta si cum se cheama, de cand aveam vreo 12-13 ani si ascultam muzica pe Super Channel). Si culmea sincronicitatii, melodia asta care m-a urmarit ani intregi, fara nume, dau un YouTube azi, s-o ascult din nou. Aflu ca e de fapt o preluare dupa un clasic "Women of Ireland" si ca suna cam asa:
http://www.youtube.com/watch?v=P7vQpaVzcKU

Asa ca totul din jurul meu dispare si ramane un dor de casa foarte-foarte puternic. Trebuie sa ajung acasa, sa raman acolo, sa ma infasor in copaci si in stanci si in nori si poate atunci m-as mai linisti un pic. Dar dorul pe care il am eu e pentru ceva trecut, pierdut, si tare mi-e teama ca si daca as ajunge in Irlanda, mi-as da seama ca cea la care visez eu e altundeva.

New Books - Amos Oz

Imi place tare mult cand incep o carte noua si ma scufund in ea. De obicei se intampla dimineata pe metrou. Primele pagini sunt cele memorabile - atunci zambesc, ma incrunt, ma emotionez si ma conectez pe de-a-ntregul cu autorul.
Azi am inceput "Poveste despre Dragoste si Intuneric" si, desi nu am inaintat foarte mult, pot sa spun ca e un semn bun cand realizez cu dezamagire ca am ajuns deja la statia Pipera si ca geanta prea grea nu-mi permite sa merg citind pana la birou, cum fac de obicei.

Ieri am avut un teleclass tare interesant - m-am inscris la International Coach Academy pentru un curs care se pare ca va dura cam 1.5 ani, de formare in coaching - despre indoiala si incredere. M-am contrazis nitel cu colegii de conference call despre perfectiunea vietii. Cursul zice ca putem vedea viata ca fiind perfecta, in totalitatea ei. Sa realizam ca viata e compusa din suma actiunilor noastre, si ca noi suntem efectul acestora. Ca avem de invatat din orice, si ca lucrurile nu sunt bune sau rele, doar sunt. Iar asta este perfectiunea.
Eu am adaugat - in momentul prezent. Perfectiunea viitorului este inca neatinsa si avem de ajuns la ea.
Primul lucru care mi-a venit in minte a fost reactia mea ceva mai demult la faptul ca n-am luat jobul mult dorit. Insa daca l-as fi luat, cu siguranta nu m-as fi inscris la ICA si nu m-as fi apucat ca lumea de coaching. A fost o situatie care m-a facut sa ma gandesc din nou la ce vreau de fapt si sa o iau pe drumul respectiv.

Si asta e o idee de adaugat la un post pe care il voi scrie ceva mai incolo, intr-o dimineata ceva mai linistita, despre cum vad eu lumea. The world according to mer.

Carti, legume si piete

Am renuntat pentru un post la titlurile in engleza, pentru simplul motiv ca "markets" nu descrie suficient de bine ingramadeala de duminica dimineata din Obor.

Asadar, m-am dus la piata. Cu ceva maruntis in buzunar (scosesem, totusi, constiincioasa, inca vreo cateva sute de mii, acolo, sa fie, ca cine stie peste ce bunataturi dau). Gandindu-ma ca dupa ce termin, ma duc la Carrefour si imi iau restul de trebuincioase de prin frigider.
Si am ales piata Obor. In care n-am mai fost la cumparaturi si pe care m-am gandit sa o vizitez gratie unui review favorabil in Good Food (pe care abia luna asta mi-am luat-o prima oara). Si in care am inceput sa zambesc incontrolabil cand au inceput adresarile "Hai domnita, iti dau capsune?" "Hai la marar, patrunjel, 3 la zece mii avem!" sau inegalabilul baiat de la care am cumparat "visine de post". De post, adica...va dati voi seama. Experienta zemoasa, suculenta si cam obositoare, ca mi-am umplut doua sacose cu tot ce mi-a facut cu ochiul.

Partea cu legumele vine cand am ajuns acasa si am incercat sa gatesc. Eu nu-s tare buna in ale gatitului, contrar parerii multor bucatari buni (ironic, nu-i asa?) cum ca "anyone can cook". Drept pentru care mi s-a facut rau de la propriul fel de mancare in care ma incapatanasem sa pun vinete si dovlecei, desi m-am ferit de ele cu sfintenie toata viata. In schimb, m-am revansat ieri seara cu un amestec de mei, broccoli (oparit, nu fiert, ca ramane crunchy!), ardei si ceapa. Hai ca merge totusi.

Si in alta ordine de idei, o alta piata in care am fost weekendul asta e Bookfest. Ceva mai putin aglomerat decat in anii precedenti (criza isi spune probabil cuvantul), dar cu o oferta destul de diversa din care m-am infruptat cu vreo 5 carti. Din care deja pe prima am terminat-o in 2 zile. Acum citesc "Apa pentru elefanti", inceputa pe metrou azi dimineata. O alta carte din seria "nu pot s-o pun jos, asa ca o citesc in mers pana la birou".

Despre cea terminata, si anume "Ultimul barbat american" al lui Elizabeth Gilbert, cea cu "Eat, Pray, Love", pot sa mai inghesui in cateva randuri ca e surprinzatoare. Incepe cu o relatare despre Eustace Conway si cum isi urmeaza el visul de a trai aproape de natura, si eu ca miile de alti oameni care au auzit de el suspin "Vreau si eeeeu!..." dupa care incepe sa povesteasca despre perfectionismul lui incurabil, despre "talentul" cu care isi alunga fiecare prietena si e inca singur la 40 de ani, despre cum isi pune oamenii la munca cu o disciplina care frizeaza inspre cruzime. Cred ca farmecul povestii e ca incepe cu un "story" si se desfasoara in portretul unui om, nu a ceea ce a facut el. Iar acel om nu e mai cu mot ca noi toti ceilalti, doar ca a avut curajul sa munceasca de zece ori mai mult.

**Eustace Conway a trait intr-un tepee (cort amerindian) vreo 20 de ani din viata, hranindu-se si facandu-si haine din animalele pe care le vana. Apoi a deschis Turtle Island, o scoala pentru tineri care sa le deschida ochii catre natura. Vrea sa schimbe tanara generatie americana de la a sta la TV si internet catre a fi self-sufficient si mai aproape de viata naturala.

New toys and triple lives

M-am gandit sa mai dau de veste cititorului meu unic...sau sunt mai multi, oare, in afara de mine insami?
Criza mea de varsta de sfert se prelungeste. In a desperate attempt to defy my past, m-am gandit sa o iau pe un alt drum. M-am inscris la o scoala de coaching. Deocamdata e interesant, citesc o gramada de materiale, am intrat pe forumuri cu zeci de "Hi from Alabama!" "Hola from Spain!" si oameni cu preocupari altruiste de dezvoltare a altora. Un pic sariti de pe fix, probabil, asa ca mine.

M-am gandit ca mi-ar placea sa am sapte vieti paralele.
Una in care sa pictez, sa am o casa pe malul unui lac, un catel si sa mor ucisa intr-o noapte fara luna, si sa mi se investigheze moartea, fara succes.
Una in care sa fiu fashion designer, sa traiesc la New York si la Paris, sa beau prea mult si sa ma inscriu intr-un centru de dezalcoolizare. Sa am un loft pe acoperisul unei cladiri, prin care sa vad cerul albastru. Atunci cand sunt sober, desigur.
Una in care sa am o casa la tara, o viata simpla si prieteni multi, copii, animale si o familie mare.
Una in care sa imi iau rucsacul in spate si sa colind prin lume, facand poze si scriind despre oameni. Cam ca Jonathan Harris de la TED.
Una in care sa fiu corporatista si sa urc, plina de ambitie, scara ierarhica dintr-o mare companie. Sa am cercuri sociale largi de business people si o agenda foarte foarte incarcata, pentru ca sunt o persoana importanta. Deja m-am cam plictisit de viata asta.
Nu cred ca mi-au iesit chiar sapte, dar in mod cert sunt mai multe decat poate duce un om simultan.

A doua jucarie recenta e blogul de gatit al lui Mazilique http://chez-mazilique.blogspot.com/. (habar n-am cum se insereaza direct linkul in blog). Mi-am luat si Good Food de luna asta si am reintalnit mancarea delicioasa de legume pe care am gustat-o in weekend la niste prieteni, la un gratar sub frunza de vita dintr-o curte din Brasov. Aaah, the simple life.

ways of managing depression - part 2

Dupa ce am esuat lamentabil in a lua jobul mult dorit, am aflat care-mi va fi inlocuitorul jobului mult dorit. Si cum nu era nici pe departe ceva ce m-as vedea facand un an, m-am deprimat si mai tare. M-am gandit sa plec (ok, m-am mai gandit si mai demult). Mi-am reevaluat optiunile, viata si posibilitatile.
Am plecat doua zile la Sibiu, unde am vazut cum e sa traiesti in liniste, facand cam ce-ti place. Ioana are timp sa-si redecoreze casa, sa vada documentare despre culturi pierdute (mi-a facut un DVD care zace in biblioteca de o saptamana), nu prea face diferenta intre luni si vineri, pentru ca lucreaza de acasa. Si pentru ca are casa ei, isi permite sa zaca pe terasa (ca mine) intr-o dupa-amiaza de vineri si sa traga un pui de somn. M-am simtit tare bine zilele acelea doua. Multumesc Ioana :).
Cu D, dupa ce am revenit in Bucuresti.
"Asa as vrea sa ne mutam si noi la Sibiu!"
"Dar Brasov ce-are?"
" Da, ar fi ok si la Brasov. Si sa ne deschidem un magazinas de boardgames. Chiar, ca nu exista asa ceva acolo...Crezi ca ar fi piata?"
" Probabil ca da. Si ar fi fain sa avem o casa in care sa putem si sta, si sa facem magazinul undeva la parter."
" Da, si eu as deschide si o ceainarie/cafenea/galerie, unde as putea si picta...
Oare cat e o casa in Brasov?"
...o casa in Brasov e mult mai mult decat ne-am putea noi permite. Deci si ideea asta ramane deocamdata un vis. Dar tare mi-ar placea sa scap din Bucurestiul asta prafuit si stresant.

Alerg de cateva ori pe saptamana prin parc sau la sala. Nu am un tonus prea bun, dar m-am obisnuit, mai ales alergand singura cu castile in urechi. Si azi am reusit sa dau roata Cismigiului fara sa ma opresc sau sa gafai. Cu sprint la sfarsit (aplauze in public). Dupa care m-am intors acasa si mi-am vopsit unghiile de la picioare cu rosu. Si momentan astept sa se faca un amalgam de orez si legume de pe foc, in care o sa pun sos de soia. Si o sa visez la casuta mea din centrul vechi al Brasovului, plina de boardgames, zane si picturi fantasmagorice.
E o mierla care si-a facut cuib undeva vizavi (contrar asteptarilor, in Bucuresti mai exista cativa copaci) si canta aproape tot timpul. Ciudat cum se amesteca cu sunetul masinilor care trec. Pana la urma lucrurile frumoase din viata nu depind de munca. Stiu ca e deja un cliseu treaba asta, dar de ce ne agatam cu atata vehementa de ea?

Still underneath the surface

Inca in fantana cu melancolie. Am amanat ideea de a scrie macar o vreme. Tot mai scriu in cand asa ca what the heck am zis sa pun si in pixeli.
Sunt intr-o stare de semi-adormire. Desi am cateva (prea putine si prea putin interesante) proiecte noi, ignor ziua. Parca mi s-ar topi incet creierul. Ajung acasa si lancezesc. Cred ca dau incet intr-o stare patologica pentru ca in afara de inghetata, nu prea am pofta de nimic. God bless Ice cream.
Scot cate un cuvant catre colegii mei. Daca s-ar putea sa nu interactionez deloc ce bine ar fi.
Apoi m-am gandit ca ar trebui sa fac ceva cu mine, macar sa arunc o sfoara peste marginea putului cu melancolie. Daca nu se prinde de nimic, asta e.
De citit carti de automotivare. Din alea care te ajuta sa-ti dai seama (if!) ca esti bun de ceva in viata.
De mancat totusi cat mai multa inghetata.
De dormit cat mai mult (profitat de starea asta de somnolenta continua) si visat macar ceva constructiv, pe care sa-l pictez apoi.
De vazut filme, cat mai multe filme. Inghetat creierul si mintea in starea vegetativa cu ochii lipiti de ecran. Sweet forgetfulness.
Nu stiu de ce, am senzatia ca cele de mai sus nu ma vor face sa ma simt mult mai bine.
Am pictat saptamana trecuta (inainte sa pic in butoiul mai sus mentionat) o imagine destul de draguta. Inspiratie pentru picturi nocturne de la Stephanie Pui Mun Law - www.shadowscapes.com.

Official failure

Well now, asteptarea de cateva luni a luat sfarsit. Si nu in modul cel mai fericit.
Pe scurt, mi-am dorit o pozitie, am aplicat la ea, si nu am fost aleasa dintre finalisti. Si nu la modul frumos, ci la modul *other corner screaming "anyone BUT her!!!"*
Partea buna e ca macar s-a terminat. Stim o treaba, e pusa pe masa si acum putem purcede mai departe.
Ce se intampla acum:
vorba Deliei "Pe o scara de la 1 la 100, cat de suparata esti?" "Aaa, nu-s asa suparata. Sunt pe la 40 - 50." "Esti undeva peste 50."
tot vorba Deliei "Si acum cum te simti?" "Sunt plina de sictir...cam din martie incoace." "Hmmm, martie, aprilie, mai...cam multe luni de sictir. Tre' sa-i dai cumva drumul, ca ai o galeata plina, si se vede."
Ma voi duce acasa si ma voi baga in pat, cu o cutie mare de inghetata. Sau eventual cu o baie in ulei de trandafir inainte. Si eventual cu un cocktail. Tot e bun si rejection-ul la ceva. Ai un motiv sa te remontezi dupa aceea.

insanity lurkes over the corner

Un post de jurnal, mai putin de blog.
Uneori mi se invalmasesc gandurile, in special dimineata, in drum spre munca. Se creeaza un zumzet in mintea mea. Incep sa scriu, in minte, ca sa trec pe hartie sau pe ecran, mai tarziu - dar odata ce intru pe usa de sticla, totul dispare. "Neatza." "Neatza." Sunt inca un pic pierduta. Apoi ma asez la birou si apas pe buton. Si totul se cristalizeaza, ingheata frumos si devine clar, business-like si incolor.
Ma gandesc ca lumea asta din mintea mea o sa-si ceara partea la un moment dat. O sa ma scufund complet in vise, desene, muzica, franturi de carti si imagini. Nu o sa mai recunosc pe nimeni si o sa stau toata ziua in pat, in semiintuneric. In fiecare dimineata simt cum imi aluneca un calcai in groapa asta pe care mi-o sap singura. Si cumva...imi doresc sa cad cu totul in ea, sa ma abandonez nebuniei care ma pandeste dupa colt. To the sweet insanity, sweet escape.

Dexter...

..nu, nu e vorba de tipul mic, cu laboratorul, care are o sora pe nume Dee-Dee, si care vorbeste cu un usor accent est-european.
E vorba de un ucigas in serie care isi alege cu grija victimele. Pentru ca nu se poate controla si trebuie sa omoare, alege doar pe cei care merita asta. "Dexter the Avenger", "Dexter the Dark Defender" ('wtf??!') si alte nume pompoase...dar Dexter e departe de a fi un erou.

M-am surprins considerandu-l aproape simpatic. Cum e fascinat de his "Dark Passenger", care din cand in cand (de obicei la luna plina, hah ce coincidenta) trece in prim plan si trebuie - I mean, trebuie sa omoare.
Si bunul meu coleg Bogdan care mi-a imprumutat cartea, spunandu-mi ca daca ar fi sa aiba si el un Dexter, as fi eu. Iar surpriza nu e ca ma simt eu apropiata (freakishly so!) de Dexter...ci ca am descoperit putin din Dexter in el. Mwuhahaha. Si el isi traieste viata de birou cumva de complezenta. Trebuie sa merg la masa cu oamenii. Trebuie sa ies in oras. Trebuie sa am o prietena pentru ca asa e uman (eh, ok, in cazul meu macar D nu e elementul uman, ci cel obsesiv-patologic, care s-a integrat de mult).

Finally, am avut un cosmar (iar eu nu am cosmaruri prea des, doar vise frumoase si calatorii onirice) alimentat de imaginile grotesti si hacuirile de membre din carte. Am visat ca venea (din nou?!) sfarsitul lumii, ca fugeam pe o scara de bloc si ca m-am privit intr-o oglinda cu fata vinetie, cu pete rosietice. Apoi m-au luat oamenii in alb, mi-au infipt o seringa in picior si se pregateau sa ma inchida la nebuni (oh, finalmente subconstientul mi-a sugerat ca ar fi cazul...).
De obicei ma trezesc in punctul fara iesire al cosmarului. Am aceasta abilitate, fara sa stiu cum mi-am format-o. Dar aici nu am putut. M-am zbatut, am reusit sa scap, dar ramaneam prizoniera in vis. Asa ca am insfacat un pumn de instrumente ascutite de pe masa, mi l-am infipt in abdomen si m-am aruncat in fata unei masini. Nu mi-a curs sange, nici macar nu ma durea, iar corpul meu a ricosat plutind din fata masinii. La dracu, m-am gandit, nici asa nu reusesc sa ies?!
Dar m-am trezit, in zgomotul usii de la bucatarie care se zbatea, zgaltaita de curent.

Me - the Supergirl

Lately vorbeam cu Alexandra, my boss, despre cineva care ar trebui sa creasca mai mult, mai repede, si pe care am vrea sa o ajutam. Eu ziceam ca poate nu toti oamenii pot sau vor sa fie overachievers. La care ea mi-a raspuns ceva asemanator cu "Pai da, nu toti care se compara cu tine. Nu toti pot sa revolutioneze recrutarea."
"Dar n-am revolutionat nimic."
"Ba da, nu poate oricine sa vina cu idei asa out of the box si sa traga tare cu munca asa cum faci tu."
"Dar n-am tras asa tare cu munca!"

Chiar daca m-a facut sa ma simt destul de bine faptul ca sunt apreciata, si ca cei care imi decid marirea de salariu considera ca imi dau sufletul pe baricadele companiei (desi Alexandra herself nu cred ca e genul care aproba, uman vorbind, lucrurile astea)...m-a pus un pic pe ganduri.

Oare nu imi creez singura asteptari? Vreau sa demonstrez mereu ca realizez ceva. Si din moment ce nu consider ca ce fac eu e mare lucru, ma astept ca si ceilalti sa poata avea aceeasi prestatie. Which is wrong.

Am gasit o carte - din pacate nu stiu cand o sa apara si in Romania) - care cred ca a fost scrisa pentru mine.
"A Supergirl is a young woman who wants to be a perfect 10 at everything she attempts. She wants to have a degree from a great college, to have a great job, to do great work and quickly ascend the corporate ladder, to be pretty, to have great friends, to have a boyfriend or a steady stream of hook-ups, and more broadly, to be charming. And on top of it all, the Supergirls want to make doing everything appear as though it comes naturally to them. The book delves into the world of the Supergirl and how the most dangerous effect of being a Supergirl is not only competing against other Supergirls, but competing against themselves which is a destructive habit that Liz found can often lead to depression and other emotional disorders."

Este o perioada de stagnare. Nu prea recrutam. Ma concentrez pe un pic de Employer Branding, pe proiecte mici si strategice, si astept sa se ia decizia in legatura cu viitorul meu assignment. Ma simt ciudat facand lucruri pe care deja le stapanesc. Vreau un nou mare proiect challenging, sa invat lucruri noi, sa ma dau cu capul de probleme.
Apoi ma gandesc ca ar trebui sa ma bucur de perioada asta cand pot sa ma relaxez, sa nu mai "trag asa tare" si de exemplu sa scriu posturi de blog la 10 dimineata intr-o miercuri. Si sa fiu mai putin supergirl.

Twilight

Mi s-a mai intamplat asta de mult. Cand aveam 12-13 ani si ma uitam la seriale ciudate de desene animate, care ma captivau. Ramaneam agatata in lumea aceea. Mi s-a mai intamplat mai tarziu, cu Dosarele X si mintea Danei Scully.
Dar de mult nu m-am mai identificat atat de bine cu atat de multe personaje. Gandurile Bellei, ale lui Edward si Jacob in mintea mea. Brusc o sete de sange, de intunecat si de ascuns. Caut orice frantura de informatie care ar putea completa sirul de ganduri scrise deja in mintea mea.
Se cheama ca ma obsedeaza putin. I used to call this phase "moonlightning". Un fel de suspendare in timp si spatiu, intr-un loc din mintea mea, unde sunt un alt personaj. Sunt Bella, sau Edward, sau Jacob, sau Alice, si in jur e ceata si sunt brazi si copaci de o culoare verde inchis. Si ma simt ca acasa.
Desi ieri seara nu m-a impresionat in mod deosebit finalul cartii (eu as fi incheiat-o altfel), asta nu m-a oprit sa continui sa ma gandesc la ea. Ca si cand toate cele 4 carti ar fi o rostire continua in interiorul meu, un univers complet care incepe sa se roteasca in mintea mea.
Therefore, m-am bucurat nespus cand am gasit "Midnight Sun", povestirea lui Edward. Si ma scufund, din nou, in gandurile altcuiva, care devine eu, pentru un timp.
[Edit] Mi-am adus aminte cand am mai simtit asta. Acum aproape 9 ani. Cand citeam "Pacientul englez" si eram pe rand Hana, Almasy, Kip. Cand obsesia de a patrunde in mintea lui Almasy si de a-i intelege iubirea s-a transformat in obsesia de a patrunde in mintea lui D...si apoi in obsesia pentru D. Si de fapt, e o indragostire de o carte, de o lume, de niste personaje, de niste emotii pe care ajung sa le simt si eu.

Wedding jitters

Am avut un vis care probabil va deveni definitoriu in cateva (mai multe luni). Ca era ziua nuntii si nimic nu era gata. Eram imbracata in rochie de mireasa, cu voal pe cap, si alergam in Rasnov, in centru, cu cativa oameni (prieteni, cred). Trebuia sa mai ajung acasa pentru ca uitasem ceva si apoi la petrecerea propriu zisa.
Mi-am dat seama brusc ca nu aveam pantofi si nici rochia pe care mi-o dorisem, si ca voalul era cam de perdea. M-am gandit ca nu ma machiasem si cocul mi-l prinsesem singura.
In schimb, eram fericita. Imi amintesc ca era soare si ca de fapt nu conta asa mult rochia, sau fardul, sau coafura. Si pana la urma, asta e cel mai important.

My Wishlist

De ziua mea, imi doresc...
Sa nu fac 27 de ani ci perpetuu 17.
Sa iau jobul pe care mi-l doresc si pe care il astept de aproape 3 ani.
Sa pot desena ceea ce simt, sa creez din nou o imagine care sa ma surprinda mereu, in care sa vad o sclipire a geniului de dincolo de mine.
Sa gasesc carti care ma inspira si muzica de care sa nu ma satur.
Sa nu am senzatia ca ma pierd, ci ca sunt in fiecare zi mai tangibila, in interiorul meu. Ca un cristal care se sparge si se recompune in diverse forme.

De asta wishlistul meu de cadouri mi se pare prozaic, superficial si incolor.
Brusc un eau de cartier nu mai are farmecul de altadata.

Today, for some reason, I am happy...

Vinerea e o zi tare frumoasa. Ziua in care citesc blogurile pe care le urmaresc. Nu-s multe, dar in circa o saptamana se strang destule postari care ma inspira.
Iar azi am ascultat (din seria "pe repeat")...don't kick me..."Jai Ho" din coloana sonora a lui Slumdog Millionaire. I know, e o semi-manea..dar am o parte cat se poate de comerciala care se simte atrasa de muzica asta cu tenta orientala. Si imi place pentru ca e atat de optimista.
Cum spuneam, am senzatia aceea pozitiva ca toate piesele cad cum trebuie, si ca ceva bun se intampla. Daca as putea sa arunc o privire cateva saptamani mai incolo, sa vad...(Imi doresc un anumit job foarte mult - atat de mult incat ma intreb daca o sa-l iau, ce o sa imi doresc mai departe... - si sunt foarte curioasa daca senzatia asta de bine o sa se transforme si in realitate).

Otherwise, azi e soare deci coeficientul de bien-etre creste considerabil.
Trebuie sa primesc martisoare, flori si sa ma gandesc ce vreau de ziua mea.

In alta ordine de idei, am terminat de citit recent "Neverwhere", a lui Neil Gaiman, care e un geniu...Actiunea (foarte dark and broody) situata intr-o lume paralela, de sub Londra (London Below), cu protagonistii Door (o fata care poate deschide usi, oriunde, cu parul rosu si imbracata intr-o rochie de zdrente dantelate), Marquis de Carabas, personaj creat dupa chipul si asemanarea Motanului Incaltat, si preferatul meu, Old Bailey, care locuieste pe varful unei cladiri, creste pasari si e imbracat din cap pana in picioare in pene si puf. Ei fug prin catacombe de doi ucigasi platiti sa o prinda pe Door, stau de vorba cu ingerul Islington si cauta o cheie care sa deschida portile catre Rai. Desi are un happy-end rapid si previzibil, cartea e foarte vizuala si plina de un umor sardonic.

...si am mai gasit un site foarte interesant si ca de obicei with a dark twist:
http://www.enchanteddoll.com/

enjoy spring...

Crisis. readjustment

Au inceput sa se inchida magazinele pe Calea Victoriei. Hugo Boss are vitrinele goale de vreo 2 saptamani. Oare atata dureaza reinnoirea colectiei pentru primavara? Ma indoiesc.

Peste tot scad marjele, profiturile, vanzarile, salariile, se taie capete.
Facem scenarii, de la cele mai inspaimantatoare, la cele la care aproape nu indraznim sa speram.
Afara iese din cand in cand soarele.
Mai aflu o veste buna - Darwi si-a gasit in sfarsit job. Poate ca zilele nu sunt atat de negre.
Vine primavara.
Punem bani deoparte, bem ceai in cana de plastic si reinventam garderoba existenta.
Ciudat ca in afara de un pic de grija in the back of my mind, adaptarea asta ma anima. Ma gandesc la cat de bine aratau femeile in anii 30, desi nu cred ca aveau bani sa se aranjeze la coafor in fiecare zi. De-abia o sa aruncam si noi consumerismul la cos, si o sa apreciem mai mult ce avem.

Interconnectedness

http://fiftypeopleonequestion.com
Am gasit un site foarte cool, si in timp ce ma uitam la filmulet si ma gandeam de ce mi se pune un nod in gat, mi-am dat seama de un lucru.
Acelasi motiv pentru care mi-a placut atat de mult ideea lui Jonathan Harris de a filma "povestile" oamenilor.
Acelasi motiv pentru care imi place sa fac interviuri. Sau sa tin training. Sau sa fac coaching.

E nevoia de a ma simti conectata la un "ceva" care arata ca o minge de calti - gandurile, perceptiile si sentimentele celor din jur, sau de peste mari. Suntem atat de complicati si totusi atat de simpli toti.

You've grown to be quite ugly, my darling one...

Am dat (probabil intamplator) peste blogul Deliei. Acolo unde ma asteptam sa fie ganduri profunde, scrieri alambicate si cuvinte care ma fac sa vreau sa citesc mai mult, mai des...am gasit macro-urile simple si linkuri la filmulete de pe TED pe care le vazusem acum cateva luni.
And you're no more beautiful to me, ma gandesc cu o satisfactie rautacioasa. Un fel de oglinda "cine-i cea mai fascinanta din tara?"...
But that doesn't stop me from missing you, or who you were to me.

The Joys of Facebook

Am descoperit ca schimbarea statusului pe Facebook poate sa-ti aduca mai multe congratulations decat "la multi ani" de ziua de nastere :) cel putin in cazul in care anunti ca te casatoresti.

Mult prea tare....

Dupa ce am chicotit in fata ecranului cateva minute, m-am gandit ca randurile astea merita puse aici pentru posteritate:

Afumaţi - Neversober
Urlaţi – Gimme Some Noise;
Constanţa - The Steadiness;
Slobozia - A Very Wrong Local Tradition;
Călăraşi - Silly-dressed Folks on Horses;
Piteşti - Youdohide;
Oneşti - The Sincere;
Huşi - Shoo;
Buhuşi - Boo ;
Satu-Mare - The Rather Roomy Rural Community;
Slatina - Slut Tina;
Târgu Frumos - The Aesthetically Pleasing Bazaar;
Buzău - Really Fat Lip;
Năvodari - Networkers (merge şi Admins);
Dor Mărunt - Miniature Melancholy;
Voluntari - Town of Unpaid Assistants.

Catre cine a avut imaginatia si vocabularul :) jos palaria...

Tiefer, tiefer, irgendwo in der Tiefe gibt es ein Licht...

("mai adanc, undeva in adancuri, exista o lumina")
Ascult Kate Bush lately, iar asta e din "Hello Earth" - o muzica destul de veche (anii 70-80), uitata si totusi foarte alambicata si interesanta, kinda brings chills up my spine. Si cred ca putini dintre cei care asculta Within Temptation sau Placebo stiu ca "Running up that hill" e compusa de ea.


M-am despartit de blog pentru ca am traversat o perioada mai grea, care a culminat cu hipertensiune, investigatii, tratament, mici depresii, ratacire, aplicare la LSE, respingere, iar un pic de depresie, ai mei care se despart.
Totusi..D. m-a dus la Paris cadou de Craciun, where he finally proposed, with a magically beautiful ring.

Am fost azi la un medic Ayurveda care mi-a spus ceea ce de fapt stiam oarecum - ca toate micile mele boli - hipertensiunea, migrenele si gastrita - au o cauza psihosomatica...zis foarte simplu, ma agit, iar eu nu sunt construita pentru asta. I'm an underwater thing, and I treaded into the fire.
Asa ca m-am apucat din nou de scris, de citit si de cantat singura prin casa (falsez ingrozitor).
It kinda brings balance back.